Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/44 - Wikisource
acuma, liniștit, se odihnește în pace neturburată[1]. Iar noi, odraslele tale, cărora ne făgăduiseși nemurirea cerească, dupăce — durere — ne prăpădim corăbiile, suntem lăsați pradă mâniei unei singure ființe și împrăștiați departe de țărmul Italiei!… Aceasta e răsplata credinței noastre? Astfel ne reînscăunezi în domnie?
Atunci părintele zeilor și-al oamenilor, surâzându-i cu acel zâmbet, care înseninează cerul și ogoiește furtuna, dădu fiicei lui o sărutare și-i grăi astfel:
— Alungă-ți teama, zeiță a Citerei[2]; viitorul ocrotiților tăi rămâne nestrămutat: cu ochii tăi vei vedea orașul făgăduit și zidurile Laviniei, iar pe nobilul Enea il vei înălța în lăcașurile înstelate ale cerului. Hotărârea mea nu s’a schimbat. Și, fiindcă grijile acestea te chinuie, îți voiu spune ceeace nu știi, îți voiu pune subt ochi și îți voiu desfășura până departe în viitor tainele ascunse ale sorții: va purta un războiu crâncen în Italia, va birui popoare crunte, va da legi și va întemeia orașe; trei veri îl vor vedea domnind asupra Lațiului și vor trece trei ierni dupăce va fi supus pe Rutuli. Fiul său Ascaniu — căruia i se dă azi și porecla de Iulus, pe vremuri însă, când domnia cetății Ilion dăinuia încă, se numia Ilus — va petrece pe tron lună după lună treizeci de ani întregi și va strămuta scaunul împărăției dela Lavinium la Alba Longa, pe care o va întări cu multă putere. Aici neamul lui Hector va domni vreme de trei sute de ani, până când o vestală din viță de rege, Ilia[3], va purcede grea din dragostea ei cu Marte și va naște doi gemeni. După acea, mândrul Romulus, împodobit cu blana roșcată a lupoaicei, care-l hrănise, va aduna un norod de strânsură, va zidi cetatea mavorțiană[4] și va da Romanilor numele său. Eu nu pun nicio graniță stăpânirei lor și niciun veleat: le-am hărăzit o împărăție fără sfârșit. Chiar cruda